Scriind acest text, mă gândeam la activitățile și drumurile mele zilnice prin oraș; și din nou am trăit călătoriile cu metroul sau mijloacele de transport de suprafață, unde nu întâlnesc decât chipuri triste, nervoase, indiferente, dar și, adevărat, mai rar, fericite. Însă, un zambet care macar pare sincer nu poate compensa toate celelalte sute, chiar mii de fețe lipsite de expresivitate, cu ochii goi, fără vlagă, parcă fără viață.
Și eu sunt la fel, cel puțin în asemenea împrejurări. Nu pot zâmbi, ar parea ciudat celorlalți; nu pot nici să-mi manifest starea de moment, pentru că, dacă e vorba de fericire, probabil aș rani și mai mult pe cei care sunt triști, iar dacă e vorba de tristețe, mă gândesc că sunt destui care au probleme mai mari ca ale mele, așa că țin în mine. Îmi bag căștile în urechi, dau drumul la muzica și intru în “transă”. Se mai întâmplă uneori să-mi sune “porcu” și să stârnească vreo câteva zambete, dar și asta trece repede.
Toți suntem triști, goi; cred că se datorează faptului că nu ne cunoaștem pe sine; sau poate suntem așa numai când ne simțim singuri și lipsiți de importanță într-un “mușuroi de furnici”. De aceea încerc mereu să fiu diferită, chiar dacă sunt nevoită să respect totuși o limită și fac tot posibilul să înțeleg de ce am ajuns așa și cum ne-am putea schimba.
Răspunsurile îmi doresc să cred că le voi putea găsi în ochii celor din jur, dar și în ochii sufletului meu. Atunci când le voi afla, voi spune ce am înțeles din tot și voi încerca să schimb ceva. Nu știu ce anume încă și nu promit că reusesc…
Până atunci…
(Alexandra-Elissa Necula)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu